În REVISTAPARAGRAF.COM

https://revistaparagraf.com/2019/01/21/marca-atwood-si-jocul-interpretarii-rasturnate/

 

(…)

În Ochi-de-pisică însă, cele două trasee de lectură sunt mai rafinat întrolocate, ochiul și mâna scriitoarei au ascuns mai subtil posibilele interpretări (dacă ele vor fi făcut parte din intentio auctoris sau măcar din intentio operis). Traseul de suprafață este povestea unei pictorițe ajunse la vârsta care îi permite să folosească cinismul și sarcasmul ca atribute ale excentricității sau ale inteligenței sociale, dar care îi permite în sfârșit – ca act de vindecare și de recalibrare de sine – rememorarea unei traume suferite în copilărie și preadolescență, când fusese obiect al batjocurii infantile anihilatoare, neconștientizate în timp real sau doar puternic reprimate (deși cred că termenul corect-psihologic este suppressed, ceea ce ar conduce la „suprimate” sau „înăbușite”, ca act de negare a unei traume în timpul consumării ei). Mai ales pentru această temă, a așezării sub lupă a malițiozității infantil-feminine congenere, a circumstanțelor și a efectelor ei devastatoare (și) pe termen lung, dar și pentru aceea a construcției identitare sau a emancipării feminine, la fel de bine pentru cele adiacente, cea a asumării maternității și a crizei vârstei-de-mijloc, printre altele, romanul a câștigat atenția cititorilor și a presei culturale.

Romanul mi se pare interesant nu atât pentru această colosală temă a batjocoririi infantile paralizante și revizitate din perspectivă matură (dificilă mai ales prin tabuizarea ei îndelungată, dar și prin actualitatea ei eternă), cât mai ales pentru cel de-al doilea traseu, cel oglindit sau răsturnat, acela al interpretării din oglindă sau prin reverberație. Jocul acesta al posibilelor interpretări, ceea ce ni se pare a fi marca atwoodiană, este aici mai bine ascuns decât în primul roman, este mai atent camuflat și mai puțin evident, și tocmai prin asta, cu atât îmbucurător pentru cititor.

Așadar, în Ochi-de-pisică, ochiul cititorului dispus la acest joc s-ar opri – tocmai pentru că răgazul ar naște întrebarea/asocierea/interpretarea/ironia etc. – asupra descrierii bilelor de sticlă și a „vânării” acestora de către copii, băieți și fete deopotrivă, dar și asupra denumirii alese pentru unul dintre tipurile lor, acela de „ochi-de-pisică”, precum și a tipurilor de bile (în definitiv, titlul nu e întâmplător, el poate fi metaforă, dar la fel de bine, doar sinecdocă), dar și asupra timpului (unul dintre motouri o face, dar și multe dintre comentariile actoriale), a dorinței irepresibile de apartenență la o generație, fie ea și traumatizantă, a dependenței afective, a atracției irepresibile față de geamănul malefic, a dublului, dar și (cum altfel?) asupra numelui prietenei abuzive, Cordelia (nu întâmplător, la o întâlnire din viața adultă, după mulți ani de când pierduseră legătura, Cordelia o invită pe Elaine la un Festival Shakespeare și se laudă cu rolurile ei; în acest fel, numele Cordeliei, fiica preferată a regelui Lear, cea alungată pentru că nu-și declarase elaborat iubirea, construiește în romanul atwoodian, prin ironie întoarsă, numele prietenei care își refuză sau își neagă prietenia afectuoasă sau e doar recipientul unei greșite gestionări a iubirii primite în propria familie).

(…)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s