(linkul la final și în articolul precedent din acest blog)
Vă propunem o anchetă cu privire la ceea ce a însemnat și înseamnă cartea (implicit lectura) în viețile unor scriitoare/ scriitori români contemporani, anchetă inspirată de cea pe care „The Guardian” a găzduit-o până în 2021, numită „Books that made me”, care, la rândul ei, a fost inspirată probabil de ancheta apărută inițial în „The New York Times Book Review”, în 1984. În acest număr, a răspuns pentru cititorii Literomaniei scriitoarea Ohara Donovetsky. (Literomania)
1. Ce citiți în aceste zile?
Citesc mai multe cărți în același timp, am mai mulți demoni care trebuie hrăniți : „Through the Language Glass”, de Guy Deutscher – o carte foarte bine scrisă, care demontează multe clișee cu privire la limbă (de pildă, ipoteza că limba maternă ne limitează felul în care vedem lumea) și analizează felul în care denumirea unor culori reflectă percepția sau absența lor în și din limba și cultura respectivă, printre altele -, „Word Perfect”, de Susie Dent (365 de cuvinte cu etimologii explicate ghiduș), apoi „Singuri în satul global”, de Mona Momescu (ca lector la Universitatea Columbia, face „o arheologie paradoxală a premodernității postmoderne”, foarte interesantă) și „Teo de la 16 la 18”, de Raluca Nagy (o carte cu subiect încremenitor, o supratemă care se întâlnește cu deus absconditus și cu o construcție, redactare și limbaj foarte interesante toate, aici mi-a plăcut cel și cel mai mult, construcția etajată cu logică și semnificație simultană, prin paranteze și alte grafii, felul în care pleacă un cuvânt când spre opusul lui, când spre altă limbă, când spre o expresie sau mai multe, doldora de sens, excelentă stratificarea asta).
2. Care este cartea care v-a schimbat viața?
Aș putea zice, de dragul răspunsului la întrebare, că în fiecare etapă a fost câte una. Glumind, la început a fost „Pe aripile vântului” (Margaret Mitchell), fără de care nu aș fi fost și Ohara, dacă tot eram Scarlet ; apoi ar fi „Privește, înger, către casă” (Thomas Wolfe), pe care mi-a dăruit-o la 16 ani băiatul de care eram îndrăgostită (cu care mă voi căsători 10 ani mai târziu și pe care îl iubesc și azi). Pentru că pe la 17 ani l-am descoperit pe Freud cu „Psihanaliza visului”, de la care am trecut la „Scrieri despre literatură și artă”, care m-au incitat, am mâncat Sigmund Freud pe pâine (în anii de liceu, la BCP-ul de la Cișmigiu), pentru o bună bucată de vreme îmi explicam freudian tot ce trăiam, vedeam și citeam. Tot cam în aceeași perioadă au fost William Faulkner (mai ales cu „Absalom, Absalom” și „Zgomotul și furia”) și Virginia Woolf (mai ales cu „Orlando”) care m-au răvășit, mi-au dat lumea mea de cititoare peste cap, deci se poate scrie și așa, Dumnezeule mare (fără să știu să pun atunci în cuvinte ceea ce mai târziu voi învăța în facultate ca perspectivă narativă, stream of consciousness etc.). Pe la 30 de ani a fost C.G. Jung, am dat de cărțile despre arhetipuri și simboluri, m-am rătăcit (întâi le-am citit ca pe literatură, apoi din ce în ce mai mult și mai serios), dar de îndată ce începi călătoria asta, n-o (mai) termini, încă rătăcesc destoinic prin labirintul lui (de-abia anul trecut am reușit să iau „Cartea Roșie”).
Între Freud și Jung, m-am sprijinit și încă o fac pe Oliver Sacks, dar cartea care mi-a clătinat iar lumea cunoscută și i-a fixat (și alte) repere a fost „Omul care își confunda soția cu o pălărie”.
3. Care este cartea care v-a influențat cel mai mult?
Nu știu dacă m-au influențat, dar în mod cert m-au impresionat profund și, după ele, mi-au mai căzut (și alți) solzi de pe ochi. Am o pasiune pentru jurnale (și cărți de memorii) și totul a început cu „Însemnări zilnice” de Titu Maiorescu și cu „Jurnalul unei fete greu de mulțumit” al lui Jeni Acterian, am înțeles prin ele ce privilegiu (și un sacrilegiu, de aici paradoxul de neconsolat) să am acces la ce e cel mai intim în ființa interioară a cuiva turmentat de propriii demoni; la Maiorescu m-a năucit când își notează – sumar, deși pentru el importanța era imensă – să se trezească la 4 dimineața să repete la germană (și scrie asta în jurnal!), pentru că pierduse un sfert la punct la lucrarea precedentă și nu era bine, trebuia să fie perfect. Pe Jeni Acterian am citit-o de parcă trăiam în aceeași corp și ne afectau aceleași fapte, în fine. Mai târziu m-a cutremurat „Închisoarea noastră cea de toate zilele” a lui Ion Ioanid, am înțeles importanța amintirii și a consemnării (mai mult din datorie generațională decât personală), pentru că ce a făcut Ion Ioanid în cartea asta, cu memoria și postmemoria, ca instrument de recuperare istorică și umană, e supraomenesc, iar. Cartea de memorii care mă lasă însă fără cuvinte este „Evadarea tăcută” (Lena Constante).
Apoi, dincolo de toate aceste cărți, există „Jocul cu mărgele de sticlă” (Hermann Hesse), multă vreme a fost cartea de pe primul loc din toate ierarhiile, pentru parabola pedagogică, în care am crezut și mai cred încă, pentru cele două paradigme, orientală și occidentală, puse în oglindă, pentru matematică și muzică reflectate una în alta, am vrut să fiu Knecht, să recreez Castalia, să trăiesc acolo, a fost cartea vieții mele pentru două decenii (cel puțin).
6. Care dintre cărțile secolului al XX-lea vi se par supraevaluate?
Nu m-am gândit niciodată astfel, m-am apropiat de numele și cărțile mari ale secolului al XX-lea cu nerăbdare și curiozitate, atentă la contextul, istoria, geneza și plasarea cărții și a autorului în relație cu epoca, apoi i-am căutat amprenta, viziunea despre lume, iar aici chiar nu e glumă, scriitorii mari ai secolului al XX-lea chiar au așa ceva, ți se luminează mintea când îi pricepi (e de preferat, în tinerețe). Crești mai repede, înțelegi ce-i cu lumea și cu tine, e ca și când îți împrumută ochii și creierele lor, cum să nu folosești privilegiul ăsta?, e ca și când trăiești mai multe vieți odată, te înțelepțești mai devreme și mai accelerat dacă, de pildă, prin intermediul literaturii pricepi mecanismul unui sistem opresiv (ca în „1984” a lui Orwell) sau ilogica anihilatoare a altuia și ce e „Procesul” lui Kafka (sau că poți fi cel din „Metamorfoza” lui), cine e „Străinul” lui Camus sau cât de înspăimântătoare e parabola Marelui Inchizitor din „Frații Karamazov”. Pentru mine a funcționat de fiecare dată, a fost ceva care m-a ținut captivă în universul fictiv al unuia sau al altuia. După ce am citit prima dată „Doamna Bovary”, i-am simțit prezența foarte intens, aveam senzația că locuim împreună, e meritul lui Flaubert, nu?, i-a reușit o tipologie atât de greu de definit, un personaj feminin (îngrozitor, superficial, egocentric, neînțeles nici de sine) și a făcut-o atât de rafinat, cu mijloace atât de elegante, e incredibil cum i-a reușit. Asta e altă problemă. Dacă unii cititori caută doar povestea, secvențialitatea, cu alte cuvinte doar ce se spune în carte, și nu cum (care este mai important decât ce), atunci e complicat. Nu i-am înțeles niciodată pe cei îngroziți de spoilere, păi, și ce dacă știi povestea?, în definitiv, sunt doar câteva teme mari pe lume, restul, variațiuni la temă, reluări; dar nu numai povestea e importantă (fără să neg că e și asta), ci cum e construită tema/lumea/cartea; ce cuvinte, imagini, frază, lumină, senzații, muzică etc. și când înțelegi asta, ți se face mai multă lumină în cap și ai mai mulți ochi.
În afară de asta, există și un fel de afinități cu un autor (chiar cu un personaj) sau carte. Pe mine, de pildă, m-au fascinat Hans Castorp și Clavdia Chaucat, „Muntele vrăjit” mi se pare un roman cu multe straturi, multe intrări și ieșiri (te poți și rătăci, e adevărat), dar știu că există cititori care se întreabă cum îți poate plăcea Thomas Mann. Și apoi, e drept și că nu toate operele unui scriitor mare sunt la fel de mari. Cred că „Oameni din Dublin” și „Ulise” ale lui Joyce nu sunt egale ca valoare (e frumos însă că înțelegi poate mai bine „Oameni din Dublin” după „Ulise”). Oricât de mult îmi place Llosa, știu că nu toate cărțile lui sunt ca „Războiul sfârșitului lumii” sau „Conversație la Catedrală” (deși mie îmi plac cam toate, a fost multă vreme scriitorul meu preferat).
7. Care dintre cărțile din literatura secolului al XX-lea vi se par subevaluate?
„Afară-de-Unu-Singur”, Grigore Cugler – nu știu dacă este subevaluată (s-ar putea să nu fie), dar mi-aș dori să fie mai bine (mai larg) cunoscută în spațiul românesc.
Baroneasa Karen von Blixen Finecke, care a publicat sub pseudonimele Isak Dinesen și Tania Blixen (cunoscută pentru „Din inima Africii”, în mare parte autobiografică – o experiență extraordinară în sine, ecranizată cu succes), pentru povestirile ei gotice, foarte particulare, frumoase ca limbă și imagini, dar întru totul eclipsate de cartea despre Africa.
8. Numiți o carte pe care v-ați fi dorit s-o scrieți.
„Orlando” – Virginia Woolf
„Vorbește, memorie” – Vladimir Nabokov
„1Q84” – Haruki Murakami
„Alias Grace” – Margaret Atwood
„Hamnet” – Maggie O’Farrell
„Quichotte” – Salman Rushdie
„În amintirea memoriei” – Maria Stepanova
9. Care este cartea pe care ați recitit-o cel mai des?
„Alisa în țara minunilor”, Lewis Carroll
„Aventurile lui Gulliver”, Jonathan Swift (mai ales partea a II-a, „Călătorie în Brobdingnag”, a III-a, „Călătorie în Laputa”, și a IV-a, „Călătorie în Țara Cailor”)
„Bărbatul care-și confunda soția cu o pălărie”, Oliver Sacks
„Această dragoste care ne leagă”, Doina Jela
Urmuz (mai des „Ismail și Turnavitu” și „Pâlnia și Stamate”)
Caragiale (nuvelele fantastice, „Momente”, corespondența de la Berlin – mai ales în ultima vreme, citindu-i scrisorile lui Caragiale de la Berlin, am avut senzația că sunt în aceeași poveste (chiar locuiesc la Leipzig de ceva vreme), că îl aud vorbind, ba chiar că ne-am nimerit la același concert al lui Beethoven, într-o seară la Gewandhaus, că ne-am găsit în același zug către Halle, că mi-a povestit trist cum și-a pierdut verigheta în toaletă, ba chiar că ne-am întâlnit întâmplător pe o stradă din Lipsca. Îi înțeleg bine bucuria de a fi în spațiul german, admirația pentru curățenia și rigoarea germană, dar și rezerva față de hipertrofierile ei, pasiunea pentru Beethoven și Haendel, atenția concentrată la ce se întâmplă în țară, în patria daco-română, cum zice, și la derapajele limbii române, chiar fiind departe de vorbitorii ei, tratamentul prin ironie și autoironie, dorința de „a-și împăca conștiința umană cu ortografia română”, „nesuferirea singurătății” în paradoxala acceptare a ei. Când melancolic, când însingurat, cu aleanul bine camuflat și clavecinul bine temperat, tânjind moderat după compania prietenilor buni, mereu critic cu tot ce e inadvertent, disproporționat, inadecvat exagerat, cu mamelocărimea, dă înainte, de-aia am plecatără, cu haimanalâcul pus la butonieră fuge mereu de năstrapă. Leac și babii colac, îl aud în ureche.
why is a raven like a writing desk? 