Analizată mai atent, explicarea lui „naiba“ doar ca „rămășiță“ a unei construcții de tipul „să n-aibă parte de (mine, noi etc.)“ începe să fie privită cu neîncredere. Scepticismul lingviștilor este de înțeles: comparația cu alte structuri folosite în situații similare, de tipul „ucigă-l toaca“ sau „ducă-se pe pustii“, a arătat că nu există nici o situație în care să se fi păstrat doar o parte a construcției (aș adăuga: cu atît mai puțin cea verbală însoțită de un pronume aton); cu alte cuvinte, doar *ucigă-l sau doar *ducă-se nu sînt posibile. Nu poate fi altfel cu „n-aibă“. Iar dacă argumentul analogiei nu e suficient, adăugăm că nu ar fi explicații nici pentru trecerea de la „ă“ la „a“ de la finalul cuvîntului.
Cîștigă teren, așadar, ipoteza conform căreia la originea lui „naiba“ al nostru să fie cuvîntul naibe (intrat la noi pe filieră turcă). Mai exact, naibe („nenorocire“), un cuvînt de origine arabă (Loebbel, Șăineanu).
Deloc de neglijat este amănuntul cu care vine aici lingvistul Alexandru Graur: cuvîntul (de origine arabă, venit pe filieră turcă) naibe ajunge la românescul „naiba“ prin intermediul cuvîntului țigănesc naibah, „ghinion“, folosit „mai curînd (ca) o imprecație generică decît un nume propriu al demonului“ – DER, s.v. naiba). Interesant este și că în Limba română și tradițiunile ei (1872), George Baronzi îl trece pe „naiba“ în lista cuvintelor din „limba Romnilor“ (alături de „calendroiu“, „turlac“, „harvus“, „țucal“, „rudar“, „goga“ ș.a.), îl și lămurește (savuros) – „dracul, cel mai mare dintre nabi [= preoți, profeți, n.m., profeți și pythoni [= prezicători, oracole, n.m.]“ – și îl compară cu „italienesce naibi, spaniolesce naipes; drăcoicele, sibilele, pythonisele [= preotese, prezicătoare, n.m.]“ (pp. 21-22).
why is a raven like a writing desk? 